miercuri, 11 martie 2015

Puțină iubire, te rog!


    Uneori ajungi să te îndrăgostești de cele mai apropiate persoane. De cele "interzise". Mă rog, aproape interzise... Dar nu noi ne alegem de cine să ne îndrăgostim. Nu ne propunem, "vreau să îl iubesc pe X", "nu îl voi iubi niciodată pe Y".

    Eram înconjurată de părerile celor din jur cu "v-ar sta bine împreună", "vă potriviți de minune", "sunteți așa de frumoși împreună". Zâmbetul lui de copil inocent, dar totodată fermecător mă făcea să tresar. Mă simțeam bine alături de el, râdeam într-o veselie la glumele lui și ne înțelegeam de minune. La vremea aceea ne aveam ca frații. Îl consideram cel mai bun prieten băiat al meu. Asta până când inevitabilul s-a produs.
    Tocmai terminam gimnaziul. Aveam de dat examenul de capacitate, sau mă rog, Evaluarea Națională. Era o perioadă încărcată din punct de vedere al învățatului. Dar nu mă puteam concentra decât asupra lui. Până la urmă probabil o fi fost un lucru bun pentru că nu m-am stresat pentru examen și am luat și note destul de mari.
    A fost de mult, dar îmi amimtesc totul de parcă ar fi fost acum o săptămână. I-am spus într-o zi că îmi place de el. I-am spus de câteva ori că îl iubesc. Asta după ce sentimentele mele se schimbaseră: se amplificaseră. Adică asta simțeam eu. Că îl iubesc. Iubeam. Mă vedea ca pe o prietenă. O fată drăguță. Pe care nu vroia să o supere și nici ea să se supere pe el. Eh!

    Sunt gesturi mici care te fac să ți la o persoană. Sau să te îndrăgostești. Sau poate chiar s-o iubești. Faptul că era mereu acolo, modul în care își aprecia și iubea familia, din care mi-ar fi plăcut să fac parte, zâmbetul lui, glumele sărate și piperate, dar totuși amuzante, privirea în care mi-aș fi dorit să mă pierd, brațele în care aș fi vrut să adorm, buzele care mi-ar fi plăcut să mă sărute pentru prima dată și tot ce însemna el, mă făcea să îl apreciez și să țin la el tot mai mult. Poate chiar să îl iubesc. Iubeam.
    I-aș fi dat tot dacă mi-ar fi arătat cum e iubirea. Dacă m-ar fi iubit măcar puțin. Puțin, mult, iubire-paradoxal. Dar totuși. Aș fi făcut orice pentru el. Și încă cred că aș face. Orice ca să fie fericit. Să-i fie bine. Să fie bine. Am plâns mult pentru el. Nu din cauza lui, ci pentru el. De fapt, din cauza mea. Simțeam că nu eram destul de bună pentru el. Pentru nimeni. Încă mai simt asta. Că nu sunt bună. Deloc. Că nu sunt frumoasă, deșteaptă și așa cum și-ar dori un băiat/bărbat să fie fata/femeia din stânga lui. Și știu asta. Chiar dacă încurajez pe oricine și încerc să îi spun cât de frumos, sau cât de frumoasă este, eu nu sunt. Nu mă simt. Poate ăsta a fost și a rămas unul dintre cele mai mari defecte ale mele.
    Vroiam doar să simt că sunt iubită. Respectată. Înțeleasă. Apreciată. Vroiam doar să mă iubească. Dar nu a fost să fie. Apoi, după o vreme sentimentele s-au împrăștiat. Puțin câte puțin până am ajuns să nu mă mai gândesc deloc la el. Din momentul în care i-am spus ce simt pentru el, relația noastră s-a răcit enorm de mult. Și tot eu am fost de vină. M-am lăsat pradă "iubirii", m-am lăsat dusă de val și am pierdut un prieten. Pe cel mai bun. Și îmi pare rău. Acum. Foarte rău.
    Mă simțeam ca un spirit din acela invizibil. Apoi am renunțat. Mă gândeam că "fie roata și pătrată, tot se-ntoarce ea o dată", că o să fie și el în locul meu. Când va fi prea târziu. Mi-am pus speranța în Dumnezeu. Mi-a dat un fir de viață de care să mă țin și m-am agățat de el cu ambele mâini. Cu tot trupul meu. Dar l-am lăsat. Mă uitam la el și nu simțeam nimic. Se uita la mine și nu simțeam nimic. Vocea lui nu mă mai făcea să tremur. De plăcere. Prezența lui acolo nu mai însemna nimic. Zâmbetul lui nu-mi mai dădea fiori calzi de iubire. Îmbrățișările lui erau seci, goale, nu mai aveau niciun sens. Nimic. Nu mai vroiam nimic. Nici măcar pe el. Nici măcar iubirea lui. Vroiam altceva. Și nu am găsit.
    Nici acum nu îl mai vreau. Dar sunt anumite lucruri care îmi răscolesc sufletul și amintirile. Care mă fac să îmi pun diverse întrebări. Ce aș face dacă Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile de atunci și se va întâmpla astăzi? Sau mâine. Ce va fi dacă roata aceea se va întoarce, totuși, într-o zi? Dacă acum când îmi doresc pe altcineva Dumnezeu va dori să ne aducă împreună? Nu știu să răspund. Nu voi ști ce să fac. Nu găsesc nimic. Nu înțeleg nimic. Nici măcar nu știu dacă ceea ce am simțit pentru el a fost sau nu iubire. Oare îl iubeam? Încă îl iubesc?
Dacă îl iubesc?...


D.

Adelina M.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu