luni, 23 martie 2015

Adolescența – povestea definirii identității


        Încă de la vârste fragede începem să avem vise și să ne facem planuri asupra viitorului nostru. Unii termeni nu ne sunt încă bine cunoscuți, dar noi ne dorim ca atunci când vom fi mari să devenim medici, profesori, actori, oameni de afaceri etc. Ceea ce nu știm noi este că visele noastre nu sunt întotdeauna ușor de îndeplinit.
        Când suntem adolescenți, totul pare să prindă contur în ceea ce privește visele noastre. Astfel, realizăm că visele sunt poate irealizabile sau chiar simple copilării. Trecând prin băncile școlii conștientizăm că suntem mult mai departe de ceea ce ne dorim decât ne-am imaginat. Dacă mi-ar fi spus cineva când aveam 12 ani că în liceu va fi atât de greu, nu l-aș fi crezut.
        Adolescența este numită și tărâmul nisipurilor mișcătoare. Este perioada vieții în care copilul de ieri și adolescentul de mâine, în urma achizițiilor cognitive, afective și sociale, începe să le ofere celor din jur o imagine a personalității sale.
       Acum, la 16 ani nu mi-am format o viziune clară asupra propriului viitor. Tot ceea ce îmi doresc astăzi, mâine s-ar putea să mi se pară inutil sau imposibil de realizat. Visele mele pot prinde sau nu contur, dar eu încerc să muncesc în fiecare zi spre o posibilă îndeplinire.
       Viitorul adolescenților nu este niciodată un lucru concret. Trecem prin diferite stări emoționale care ne împing spre anumite lucruri sau ne împiedică din a le face pe altele. Într-o goană țintită după autonomie ne dorim cu ardoare să împlinim 18 ani, crezând că vom beneficia de libertate deplină, că vom avea parte doar de distracție și că suntem stăpânii a tot ceea ce ne înconjoară. Ceea ce poate nu știm toți este că viața de adult vine la pachet cu multe responsabilități și angajamente, cum ar fi un loc de muncă, o familie și altele.
       Principiile noastre de viață încep să ia naștere, valorile ce ne călăuzesc drumul în viață se formează în urma experiențelor, iar ideile și credințele pe care  le avem legate de menirea noastră pe pământ capătă o conotație reală.
       Țin să cred că iubirea, curajul, respectul, sinceritatea, modestia sunt câteva principii morale pozitive ce mă pot defini pe mine ca adolescent. Bineînțeles, sunt multe și principiile morale negative precum banul, minciuna, egoismul, ignoranța sau nepăsarea, dar totul depinde de la persoană la persoană. Noi suntem regizorii propriului film în care viața ne aparține și o putem crea în funcție de gândurile, dorințele și posibilitățile noastre.
       Starețul Tadei afirma într-un sfat duhovnicesc: „noi suntem roadele gândurilor noastre … cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața”. Deși acest sfat are o conotație religioasă la bază, consider că poate fi urmat și în evenimentele de zi cu zi ale vieții. Dacă ar fi să fac o paralelă la Legea atracției, care spune că suma gândurilor și sentimentelor noastre este factorul care ne formează viața, probabil afirmația părintelui Tadei ar fi mai ușor de înțeles.
       Adolescenții sunt cei care pot demonstra faptul că afirmația părintelui și Legea atracției sunt adevărate și funcționează dacă sunt aplicate corect și prin multă muncă. Este adevărat că prin gânduri pozitive și dorințe puternice credem cu adevărat în visele noastre, trecând de la un simplu vis la scop, dar, toate acestea nu sunt posibile fără acțiune. Noi suntem datori să muncim permanent pentru realizarea scopurilor noastre deoarece știm bine că nimeni nu a câștigat vreodată ceva doar stând și așteptând acel lucru.
       Pentru a deveni adulți responsabili, preocupările adolescenților presupun atât drepturi cât și îndatoriri. Acestea trebuie să fie realizate în funcție de dorințele pentru viitorul așteptat; preluarea unor sarcini casnice, asumarea consecințelor ale diferitelor decizii, alegerile corecte a grupurilor de prieteni, a modului de petrecere a timpului liber și a direcției carierei, pot fi câteva dintre acțiunile ce vor duce la formarea unor adulți responsabili.
       Nu știu câți dintre adolescenții din generația mea sunt preocupați de toate aceste acțiuni, dar eu îmi doresc o viață liniștită într-o comunitate caldă, în care să îmi pot asuma responsabil toate îndatoririle pentru a reuși să ajut și a schimba ceva într-o lume în care totul pare a fi confuz.
       Adolescența este perioada în care ne definim identitatea, personalitatea, precum și perioada de tranziție biologică, psihologică și socială ce marchează trecerea de la pubertate la maturitate.
       Adolescentul de astăzi este adultul care mâine va putea schimba lumea și o va putea propulsa pe un drum corect cu un mers pozitiv al lucrurilor din toate punctele de vedere.

Adelina M.

duminică, 15 martie 2015

Sănătatea-elixirul vieții


    Poți să ai în viață bani cu carul, să ai familia cât neamul țigănesc alături, poți fi cel mai îngâmfat sau cel mai fericit, cel mai fără rost sau cel mai puternic, cel mai trist sau cel mai mare barosan, poți să fii oricine căci dacă n-ai sănătate ești un nimic. Înțelegi? Un mare NIMIC.
    Doamne, cât de egoiști suntem noi, tâmpiții de oameni! Ne gândim ca niște proști continuu la cum să facem avere, să avem cât mai mulți bani, să avem o droaie de copii, să fim cu X sau cu Y, să lucrăm prin țări străine, să avem ce pune pe masă, să trecem prin băncile a cât mai multor școli și facultăți, să avem mașini scumpe și case cu turnuri până la cer.
    Dar la ce bun, frate, la ce bun?
    Dacă de când ești te-ai gândit doar la lucrurile acestea materiale și trecătoare, când boala își va pune pata pe tine sau pe cineva drag ție, ce faci? Ce te faci? Poți să-L rogi pe Dumnezeu în coate și-n genunchi căci sunt slabe șanse să mai scapi. Viața asta îți dă, dar îți și ia. Și îți ia ce ai mai de preț: SĂNĂTATEA.
    Niciodată nu m-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea sănătate. Dar acum am înțeles. Viața nu e nimic fără o sănătate de fier. Iar modurile în care ne dăm seama de faptul că sănătatea e cea mai importantă pot fi devastatoare.
    Dacă tu nu te gândești la asta, atunci cine? Crezi că oamenilor le pasă de ce faci tu și ce ai tu în buzunare, dar nu e așa. Sunt câțiva care stau pe capul tău să vadă ce-ai mai făcut ca să te poată lăuda... sau critica. De aceea îți spun, eu, un nimeni în lume, sunt doar niște singuri, disperați și plictisiți, fără viață socială care caută să se infiltreze în viețile altora pentru că ale lor sunt simple nimicuri. Nu te mai gândi doar la ce spun oamenii despre tine sau la ce și cum să mai faci ca să te placă și ceilalți. Dacă te plac, bine, dacă nu, și mai bine, ne luăm jucăriile și ne ducem acasă.
    Pune mâna și fă ceva pentru binele și liniștea ta sufleteascã: roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea sănătate, multă sănătate, ajută ca să fii ajutat, și dăruiește. Din puținul pe care îl ai dă și altora.   Credeam că în viață ai nevoie de noroc ca să fii cineva, să poți face ceva, și le uram oamenilor să aibă noroc. Credeam că dacă ai noroc vin și toate celelalte: sănătatea, fericirea, puterea.. Dar nu. De fapt, e exact pe dos. Dacă ești sănătos ești norocos. Dacă ești sănătos ești fericit, puternic și cel mai mare barosan. Dacă n-ai, n-ai.
    Dacă n-ai, roagă-te lui Dumnezeu să îți dea. Să te ierte și să îți dea sănătate. Că-i mai bună decât toate. Și dacă n-ai sănătate mori. Te-ai dus. Și atunci ce-ai rezolvat? Că faci umbră pământului degeaba? Că ești un nimeni? N-ai făcut nimic. Fă ceva, frate! Pune-ți viața în mâinile lui Dumnezeu și la rândul tău ajută alte vieți dacă vrei să-ți fie bine. Căci fără sănătate, îți spun eu, ești un nimeni. Și viața-i sănătate. Și sănătatea-i TOT. E elixirul vieții.


Adelina M.

miercuri, 11 martie 2015

Puțină iubire, te rog!


    Uneori ajungi să te îndrăgostești de cele mai apropiate persoane. De cele "interzise". Mă rog, aproape interzise... Dar nu noi ne alegem de cine să ne îndrăgostim. Nu ne propunem, "vreau să îl iubesc pe X", "nu îl voi iubi niciodată pe Y".

    Eram înconjurată de părerile celor din jur cu "v-ar sta bine împreună", "vă potriviți de minune", "sunteți așa de frumoși împreună". Zâmbetul lui de copil inocent, dar totodată fermecător mă făcea să tresar. Mă simțeam bine alături de el, râdeam într-o veselie la glumele lui și ne înțelegeam de minune. La vremea aceea ne aveam ca frații. Îl consideram cel mai bun prieten băiat al meu. Asta până când inevitabilul s-a produs.
    Tocmai terminam gimnaziul. Aveam de dat examenul de capacitate, sau mă rog, Evaluarea Națională. Era o perioadă încărcată din punct de vedere al învățatului. Dar nu mă puteam concentra decât asupra lui. Până la urmă probabil o fi fost un lucru bun pentru că nu m-am stresat pentru examen și am luat și note destul de mari.
    A fost de mult, dar îmi amimtesc totul de parcă ar fi fost acum o săptămână. I-am spus într-o zi că îmi place de el. I-am spus de câteva ori că îl iubesc. Asta după ce sentimentele mele se schimbaseră: se amplificaseră. Adică asta simțeam eu. Că îl iubesc. Iubeam. Mă vedea ca pe o prietenă. O fată drăguță. Pe care nu vroia să o supere și nici ea să se supere pe el. Eh!

    Sunt gesturi mici care te fac să ți la o persoană. Sau să te îndrăgostești. Sau poate chiar s-o iubești. Faptul că era mereu acolo, modul în care își aprecia și iubea familia, din care mi-ar fi plăcut să fac parte, zâmbetul lui, glumele sărate și piperate, dar totuși amuzante, privirea în care mi-aș fi dorit să mă pierd, brațele în care aș fi vrut să adorm, buzele care mi-ar fi plăcut să mă sărute pentru prima dată și tot ce însemna el, mă făcea să îl apreciez și să țin la el tot mai mult. Poate chiar să îl iubesc. Iubeam.
    I-aș fi dat tot dacă mi-ar fi arătat cum e iubirea. Dacă m-ar fi iubit măcar puțin. Puțin, mult, iubire-paradoxal. Dar totuși. Aș fi făcut orice pentru el. Și încă cred că aș face. Orice ca să fie fericit. Să-i fie bine. Să fie bine. Am plâns mult pentru el. Nu din cauza lui, ci pentru el. De fapt, din cauza mea. Simțeam că nu eram destul de bună pentru el. Pentru nimeni. Încă mai simt asta. Că nu sunt bună. Deloc. Că nu sunt frumoasă, deșteaptă și așa cum și-ar dori un băiat/bărbat să fie fata/femeia din stânga lui. Și știu asta. Chiar dacă încurajez pe oricine și încerc să îi spun cât de frumos, sau cât de frumoasă este, eu nu sunt. Nu mă simt. Poate ăsta a fost și a rămas unul dintre cele mai mari defecte ale mele.
    Vroiam doar să simt că sunt iubită. Respectată. Înțeleasă. Apreciată. Vroiam doar să mă iubească. Dar nu a fost să fie. Apoi, după o vreme sentimentele s-au împrăștiat. Puțin câte puțin până am ajuns să nu mă mai gândesc deloc la el. Din momentul în care i-am spus ce simt pentru el, relația noastră s-a răcit enorm de mult. Și tot eu am fost de vină. M-am lăsat pradă "iubirii", m-am lăsat dusă de val și am pierdut un prieten. Pe cel mai bun. Și îmi pare rău. Acum. Foarte rău.
    Mă simțeam ca un spirit din acela invizibil. Apoi am renunțat. Mă gândeam că "fie roata și pătrată, tot se-ntoarce ea o dată", că o să fie și el în locul meu. Când va fi prea târziu. Mi-am pus speranța în Dumnezeu. Mi-a dat un fir de viață de care să mă țin și m-am agățat de el cu ambele mâini. Cu tot trupul meu. Dar l-am lăsat. Mă uitam la el și nu simțeam nimic. Se uita la mine și nu simțeam nimic. Vocea lui nu mă mai făcea să tremur. De plăcere. Prezența lui acolo nu mai însemna nimic. Zâmbetul lui nu-mi mai dădea fiori calzi de iubire. Îmbrățișările lui erau seci, goale, nu mai aveau niciun sens. Nimic. Nu mai vroiam nimic. Nici măcar pe el. Nici măcar iubirea lui. Vroiam altceva. Și nu am găsit.
    Nici acum nu îl mai vreau. Dar sunt anumite lucruri care îmi răscolesc sufletul și amintirile. Care mă fac să îmi pun diverse întrebări. Ce aș face dacă Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile de atunci și se va întâmpla astăzi? Sau mâine. Ce va fi dacă roata aceea se va întoarce, totuși, într-o zi? Dacă acum când îmi doresc pe altcineva Dumnezeu va dori să ne aducă împreună? Nu știu să răspund. Nu voi ști ce să fac. Nu găsesc nimic. Nu înțeleg nimic. Nici măcar nu știu dacă ceea ce am simțit pentru el a fost sau nu iubire. Oare îl iubeam? Încă îl iubesc?
Dacă îl iubesc?...


D.

Adelina M.

marți, 10 martie 2015

Îmi pare rău..


    Nu regret nimic din viața mea și merg în continuare pe principiul că nu trebuie să regreți nimic.
    Dar îmi pare rău.

Îmi pare rău că am crescut mare. Îmi pare rău că nu mai sunt de 5 ani și să nu am nicio treabă cu tot ce înseamnă viață. Îmi pare rău că nu pot da timpul înapoi și că nu îl pot opri. Că nu știu ce să fac. Că am vorbit când nu se cerea și am tăcut când trebuia.
Îmi pare rău că am iubit pe cine m-a urât și am urât pe cine m-a iubit. Că am apreciat persoane care nu meritau și i-am jignit pe cei ce mă iubeau. Îmi pare rău că am suferit când trebuia să zâmbesc, am plâns când trebuia să râd și am așteptat când trebuia să merg înainte.
Îmi pare rău că nu știu să simt. Sau să exprim ceea ce simt. Îmi pare rău că nu am curaj. Că sunt atât de timidă încât ascund ceea ce știu. Pur și simplu nu le spun. Chiar dacă le-ar face bine. Îmi pare rău că nu știu când să-i spun "Te iubesc". Sau "Te urăsc". Că nu știu când să-i spun "Pleacă". Sau "Rămâi". Că nu fac întotdeauna alegerile corecte. Și că fac multe greșeli. Prea multe.
Îmi pare rău că nu sunt pe placul tuturor, dar știu că sunt pe placul cui trebuie. Îmi pare rău că nu reușesc să mă fac plăcută, dar nici nu îmi doresc asta. Viața mea ar fi mult prea plictisitoare. Și a lor la fel. Îmi pare rău că nu găsesc replica potrivită la momentul potrivit. Că nu există lucruri potrivite. Că nimic nu e întâmplător. Că apare soare după ploaie și lună după stele.
Îmi pare rău că nu există perfecțiune. Că speranțele mor ultimele, dar le pierzi grăbit pe drum. Că florile înfloresc primăvara. Că iarna nu am căpșuni în grădină. Îmi pare rău că nu mă descurc la școală. Că nu mă înțeleg cu toți profesorii. Sau colegii.
Îmi pare rău că timpul zboară prea repede, că viața trece și anii se scurg. Îmi pare rău că nu pot face față la tot ceea ce se întâmplă, că nu pot ajuta, că nu pot face mai mult. Sau multe.
Îmi pare rău că-mi pare rău de tot. Și toate.


Adelina M.

luni, 9 martie 2015

Azi vreau totul

 
    Azi vreau totul. Azi vreau să ies, să mă joc, să fiu copil din nou, să am 5 ani, să mă joc pe lângă bloc.
    Azi vreau să învăț, să cânt la chitară, să vorbesc cu cei ce mă urăsc, să trăiesc cu cei ce mă iubesc. Azi vreau să vorbesc, să scriu fără rost. Azi vreau să citesc, să ascult muzică bună, să văd un film nou, să am o viață bună.
    Azi vreau haine noi, frumusețe și inteligență, zâmbete și lacrimi de fericire. Azi vreau povești frumoase cu bunici fericiți. Azi vreau să cred că iubirea există, că adolescența e o prostie, că tristețea e o minciună. Vreau să cred că răul a murit și binele învie.
    Azi vreau friptură cu sos de usturoi și cotlet cu garnitură. Azi vreau o înghețată înghețată și o rochie colorată. Vreau o carte nouă. Și încă una. Și încă una. Azi vreau o bibliotecă.
    Azi vreau o mașină scumpă, vreau o casă mare și lumea la picioare. Azi vreau să trăiesc, să nu mă opresc. Azi vreau să râd, să țip, să cânt, să dăruiesc, să primesc, să iubesc și să fiu iubită. Vreau să visez, să întâlnesc, să cunosc, să sărut. Azi vreau să dansez, să pictez, să fredonez. Vreau să îmbrățișez, să lucrez, să delirez.
    Azi vreau o familie. Vreau un inel, o nuntă, un mire. Vreau un copil. Doi. Poate trei. Azi vreau fericire. Azi îl vreau pe .el.. Azi DA. Azi vreau totul.

Adelina M.

duminică, 8 martie 2015

La mulți ani, femeie dragă!


    Cu toții, mai cu seamă, cu toatele, avem nevoie uneori de câte o evadare sau pur și simplu de o mică atenție.
    Astăzi vă doresc tuturor femeilor, doamnelor și domnișoarelor, să aveți o zi și o viață minunată. Să aveți parte de tot ceea ce vă doriți, de împlinirea dorințelor, viselor și planurilor voastre. Să fiți iubite și nu uitați să iubiți. Da-ți toată dragostea pe care o aveți și veți primi tot.
    Uitați de neînțelegeri și dăruiți. Fiți fericite! Zâmbiți! Râdeți și stați în preajma celor dragi. Amintiți-vă să vă răsfățați și lăsați-vă răsfățate. Lăsați-i pe bărbații voștri, prietenii, iubiții, frații sau tații voștri să vă arate dragostea așa cum știu ei. În cel mai stângaci mod. Dar iubiți-i. Mulțumiți-le și apreciați-i. Vă iubesc.
 
    Iar voi, dragi prieteni, dragi bărbați, fiți niște domni adevărați și oferiți-le femeilor din viața voastră o mică atenție. O floare, o ciocolată, o ieșire în parc sau măcar un cel mai sincer "Te iubesc". Vor fi mulțumite și vă vor mulțumi. Iubiți-le. Vă iubesc.

    La mulți ani, mami!
    La mulți ani, femeie dragă!
    La mulți ani, tuturor femeilor!

Adelina M.

vineri, 6 martie 2015

Da... sau... nu?


    Atâtea nopți nedormite, vise neîmplinite, povești nespuse, planuri neterminate, gânduri nerostite, vorbe nedorite, sentimente neoprite...
    Nu îmi place să văd atâta "NU" în jurul meu. Nu îmi place să văd oameni care îl iau pe acest "NU" în brațe, oameni negativiști, pesimiști.
    Nu îmi place că trebuie să îl rostesc pe "NU" în "nu îmi place".
    Nu îmi place că trebuie să vorbesc în metafore pe care oricum nimeni nu le înțelege. Că trebuie să vorbesc urât. Ironic. Uneori.
    Nu îmi place că trebuie să plec. Și nu mai am timp. Dar dacă timpul ăsta nu există? Of, din nou "NU". E paradoxal. Dacă timpul e doar o scuză? Sau o speranță? Sau un motiv. "Nu am avut timp pentru că .... și pentru că .... și deoarece .....".
    Nu am putut să fac nimic pentru el. Pentru ea. Pentru ei. Pentru voi sau pentru noi. Nimic pentru nimeni. Nu am putut să îi opresc. Să îi las să plece. Să îi fac să rămână. Poate nu am vrut. Sau poate nu a fost nevoie. De ei. Sau de mine.
    Nici eu nu am știut când să plec sau când să rămân. Nu știu ce vreau să fac. Cum o să fac. Nu vreau să gândesc negativ, dar cum să nu o fac când în viață avem parte numai de "NU": "nu îmi place", "nu ai voie", "nu vreau", "nu pot", "nu poți", "nu trebuie", "nu plânge", "nu spune", "nu contează", "nu are rost căci oricum nu vei reuși"?
    Oamenii îți dau aripi și tot oamenii nu te lasă să zbori. Oamenii din jurul tău sunt cei care ți-l impun pe "NU" mereu. Dar tu nu-i lăsa. Pur și simplu nu le da voie. Nu le da satisfacție.

    Fă ce vrei și lasă-l pe "NU" în urmă. Fă ce-ți place. Ce îți dorești. Ce ți-ai propus. Fii sigur că singur e mai bine. Aproape singur. Dar foarte sigur. Familia îți va fi mereu aproape. Sau Dumnezeu. Da! Îl ai pe Dumnezeu. Acel Dumnezeu care ți-a dat viața(ă) și datorită căruia tu ești astăzi unde ești. Și citești asta. Și îți place. Sau poate mă înjuri. Dar oricum e bine pentru că ești aici. Și citești. Și poate vei ajunge să îți placă. Să mă placi. Sau măcar stilul meu.
    Dar dacă ești mama, vecina de la numărul 8, mătușa și verișoara de departe, vreo prietenă uitată, sau una ocazională, profa' de bio, profu' de chimie, dirigu' sau poate profa' de română, băiatul de la magazin sau poate cel de la Biserică, vreun coleg sau vreun admirator secret, sau voi prietenele mele dragi de suflet, sau dacă ești un străin și îți place asta, ceea ce scriu, vreau să îți mulțumesc că ești aici și că "mă citești".
    Și vouă celor care m-ați văzut pe stradă sau poate ați aflat de mine de la vreun prieten necunoscut, sau din greșeală, și vă place asta, vă spun că aș vrea să vă cunosc pe toți și vă mulțumesc pentru vizitele virtuale.
 
    Haide, frate. Ia-ți viața în mâini și mergi mai departe. Nu te gândi că ți-ai pierdut timpul citind asta, ci gândește-te că mi-ai făcut o bucurie. Și una ție pentru că îl vei lăsa pe "NU" în articolul meu, iar tu vei merge mai departe. Căci viața ta continuă. Și e frumoasă. Eu știu asta.
    Și dacă încă mai crezi că nu ești fericit ar trebui să meditezi puțin. Haide, fă un mic efort și gândește-te la toate lucrurile mărunte pentru care ar trebui să te bucuri și să fi recunoscător că există.
    Ești iubit. Ești iubită. Iubești. Te iubește. Sau fericit. Fericiți. Ieși-ți afară, luați o gură proaspătă de aer curat și limpeziți-vă mințile. Și sufletele. Și trupurile. Evitați să îl mai folosiți pe "NU" și veți fi fericiți. Întregul Univers va "lucra" pentru tine dacă tu vei spune "DA!".
    Acum alege. Da... sau... nu? :)


Adelina M.

joi, 5 martie 2015

Azi nu vreau nimic


     Azi nu vreau nimic. Nu vreau casă, nu vreau masă, nu vreau pat, nu vreau nimic.
     Azi nu vreau soare, zăpadă sau ploaie. Azi nu vreau un cer negru înstelat. Nu vreau raze calde sau soare cu dinți. Nu vreau oameni să-mi fie aproape, nu vreau prieteni, nici dușmani. Nu vreau familie.
     Azi nu vreau școală. Nu vreau muncă, teme, planuri, lucrări, proiecte. Azi nu vreau povești, filme, nici măcar desene. Nu vreau flori, cine romantice cu vin și lumânări parfumate, nu vreau mașini scumpe, vile cu piscină, palate.
     Azi nu vreau zâmbete șterse de copil, nu vreau lacrimi de tristețe și nici măcar de bucurie. Nu vreau să plâng. Nu vreau să scriu, nu vreau să citesc cărți scumpe ieftine, nu vreau să ascult muzică lentă și nici tunete nervoase. Azi nu vreau lumini puternice și actrițe slabe. Nu vreau să pierd, nu vreau să câștig, nu vreau să rămân la mijloc.
     Azi nu vreau ciocolată caldă și nici friptură cu sos de usturoi. Nu vreau înghețată de vanilie și nici vată pe băț. Azi nu vreau mașinuțe, leagăne și roller-coaster-uri. Nu vreau sărbători, nu vreau zile obișnuite. Nu vreau nunți, miri, pantofi și nici măcar haine noi.
     Azi nu vreau să cânt, nu vreau să râd, să sper, să zbier, să plâng, să ard, să uit. Nu vreau să iubesc și nici să fiu iubită. Nu vreau îmbrățișări, fără sens, calde, nu vreau mâini stângace, săruturi nepricepute, nopți nedormite și convorbiri neînțelese.
     Azi nu vreau să trăiesc. Nu vreau să mor. Nu vreau să pierd vremea. Nu vreau să fiu eu. Azi nu vreau păreri de rău și nici amintiri. Azi nu vreau să înțeleg ce și de ce simt. Azi nu vreau "Te iubesc"-uri fără rost, nu vreau fluturi în stomac, nu vreau inel cu diamant. Azi nu îl vreau pe .el.. Azi NU. Azi nu vreau nimic.

Adelina M.

miercuri, 4 martie 2015

Ceva de iubire


    Nu aș ști să vă definesc iubirea, dar nici nu voi încerca vreodată să fac asta. Probabil că am desfința-o în totalitate încercând să îi dăm un sens. Iubești pentru că iubești. Trăiești pentru că iubești. Simplu.
    "O viață fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară" (proverb suedez). Adică, nici eu, pur și simplu nu mi-aș putea imagina cum ar arăta un an fără primăvară, fără ghiocei, fără oameni fericiți care poartă cu drag mărțișoare în piept și care mai dau jos din haine, căci baba iarnă și-a luat cojocul și-a plecat. Și nu cred că există măcar un om care să nu iubească. O persoană, pe sine, un animal, un loc, obiect, ceva tot trebuie să iubești. Privește cu atenție în jurul tău și vei găsi ce să iubești: pe Dumnezeu.
     Dragostea nu constă doar în iubirea unei persoane, ci mai ales în cea pentru Dumnezeu. Am fost creați din iubire ca să iubim. Și pentru că Dumnezeu ne-a dăruit viața din nesfârșită și neprețuită dragoste, cred că la rândul nostru trebuie să îi mulțumim. Și cum altfel, dacă nu iubindu-L, pe El, dar și pe oamenii din jurul nostru.

     Vorbesc mult despre iubire. Dăruiesc iubire. Primesc iubire. Dar nu am ajuns să am parte de iubirea aceea totală la care toți visează. Nici n-am simțit-o și nici n-am primit-o. Am încredere totală că Dumnezeu îmi va da ceea ce mi se cuvine, ceea ce îmi este scris în planul său și am răbdare. Aștept. Chiar dacă până acum nu am avut parte de o dragoste "adevărată" știu că ea este foarte aproape de mine. Sau eu sunt foarte aproape de ea.
     Cred în acele iubire unice și pentru totdeauna. Cred că poți iubi aceeași persoană o viață întreagă. Îmi doresc să fiu cu o singură persoană de la început până la sfârșit. Să fie .el.-ul meu și atât. Să țină iubirea noastră o eternitate.
     Cred că iubirea schimbă oamenii. Atunci când iubești ești un om mult mai bun, mai calm, liniștit și atent. La ceea ce faci ca să nu-l rănești pe cel de lângă tine. Chiar și cei ce se cred insensibili, când dragostea le bate la ușă sau Cupidon le aruncă câte o săgeată, ajung să se îndrăgostească ca niște nebuni de iubire. Iubirea te schimbă.

marți, 3 martie 2015

Învață să fii om

   


Niciodată nu vom putea surprinde personalitățile încărcate de calități și defecte ale oamenilor. De ce? Probabil pentru că lumea este un tot al schimbării, în care alegem să fim diferiți. Sau poate că societatea este cea mai rea entitate care ne transformă.
    Aș vrea să vorbesc despre oameni buni, frumoși, harnici, excepționali, dar păcat că sunt atat de puțini și îi găsim din ce în ce mai greu.

    Din nefericire trăim într-o lume incorectă, anormală și chiar barbară. De la simple gânduri, la vorbe și mai apoi la fapte, devenim, de fapt am devenit niște oameni vulgari și cruzi.
    Pentru unii sa fii om nu este un lucru atât de important. Să îi ajuți pe ceilalți sau nici măcar pe tine însuți nu mai este un lucru esențial. Aceste persoane, acești oameni fac parte dintr-un "întreg", marea majoritate a mediocrității. Da! Trăim într-o lume în care mediocritatea e "la modă" și nu bunătatea. Oamenii nu vor să își iasă din propriile tipare- și acelea banale, nu vor să ofere și nici măcar să primească, "al nostru e mai bun", sunt peste măsură de egoiști, gândindu-se doar la cum să își ducă traiul de pe o zi pe alta. Niciunul nu speră la ceva mai bun, mai mult. Ba chiar se mulțumesc cu "puținul pe care ni L-a dat Dumnezeu" și pur și simplu stagnează în acel stadiu de banalitate.
 
    Totuși găsim și unii care își doresc, unii care încearcă și alții care se prefac. Dar nu se deosebesc cu nimic față de întregul din care fac parte. De ce? Pentru că renunță. După un timp-mai scurt sau mai lung- renunță. Li se pare prea greu să îndeplinească anumite responsabilități, sau se opresc "obosiți", "am  făcut destul, să mai facă și alții".
    Chiar dacă suntem și o mică parte de oameni chibzuiți și practic mai inteligenți decât acea "oală", întregul ne depășește, ne trage în jos. Vrem să avem o țară frumoasă, să trăim într-o lume frumoasă, să avem o viață normală, dar nu vom reuși. Să  schimbăm? Ce-am putea schimba? Cum să facem asta? Ar fi bine dacă s-ar putea aplica proverbul "buturuga mică răstoarnă carul mare". Dar e nevoie de mai mulți oameni pentru a putea schimba o societate.
    De unde provine răutatea oamenilor? De ce sunt răi? Nu cred că voi reuși vreodată să îi înțeleg. Probabil sunt cei invidioși, cei frustrați, cei singuri și complexați, cei neghiobi, cei mofturoși și cei slabi și izolați. Nu reușesc să primească iubire pentru că nu oferă iubire. Nu primesc iertare pentru că nu oferă iertare. Nu primesc rescpect pentru că nu respectă. Și astfel le apar așa-zisele probleme, pe care chiar ei și le cauzează, din urma cărora au doar de pierdut și nimic de câștigat. Din urma cărora apare răutatea. Își doresc atât de mult să primească ceea ce nu oferă, să primească fără a da ceva la schimb, încât devin dăunători societății.
     "Oameni mici cu suflete mărunte"-Irina Binder. Țin să cred că această sintagmă îi descrie perfect pe cei despre care vorbesc. Dar bine, știu, perfecțiunea nu există. Și astfel nici bunătatea nu este perfectă, dar nici răutatea. Mereu am susținut, nu știu din ce motiv, că nu există nimic pe lume PERFECT.
    Până la urmă unii își vor da seama de greșelile făcute în viață, dar când va fi prea târziu sau poate pur și simplu nu o vor face niciodată.

    Răutatea multora provine, de fapt, din invidie; De ce altul are și eu nu?. Încă de mici ne întâlnim cu astfel de situații când părinții noștri nu își permit să ne cumpere păpuși, mașinuțe sau mai nou, gadget-uri de ultimă generație. De aici rezultă certurile, ba chiar îmbrâncelile între copilași de câțiva anișori. Și, deci, viața noastă depinde de educație. De acei "7 ani de-acasă" despre care se vorbește la tot pasul. Dacă părinții sunt atinși de răutate, cum își vor educa odraslele? Cum vor crește copiii lor? Vor crește invidioși și răi, vor da naștere altor invidioși și răi și apoi alții și alții care vor îmbolnăvi întreaga lume de răutate.
    Viața este prea scurtă pentru a fi răi. Viața trebuie trăită în liniște, pace și armonie cu cei din jurul nostru. Viața este cel mai prețios dar pe care îl avem. Atunci, de ce să îl deteriorăm? De ce? Pentru niște bani? Pentru șeful care ne-a dat afară? Pentru colegii care ne fac probleme? Pentru persoana care ne-a înșelat sau ne-a părăsit? Pentru o notă mică la școală? Pentru o ceartă cu ceilalți? De ce? De ce să devenim răi? De ce răii sunt răi?

    Pe lângă invidie, apare problema banilor. Da, acei bani despre care se spune că aduc fericirea. Acei bani care sunt pe buzele tuturor, dar în buzunarele puținora. "N-avem bani" - "Avem prea mulți". Nu e bine nici cu bani (prea mulți), dar nici fără. Săracii devin hoți, egoiști, lacomi, avizi- răi. Bogații înșală, mint, mai fură și ei- devin răi. Nu toți, dar majoritatea. Și astfel, problema banilor devine una existențială ce cauzează atâtea și atâtea conflicte, lupte și războaie între țări și oameni.
    Astăzi, oamenii sunt atât de răi încât uită de unde au plecat. Nu se gândesc că toți pornim de jos și că poate ceilalți sunt abia la început când ei au ajuns deja sus. Din nefericire, această entitate, banul, dezumanizează omul și îl transformă. Cei bogați, pot să spun, cred că banii pot face totul. Cred că pot cumpăra orice cu bani. Cred că îi pot manipula pe cei mai slabi. Mulți reușesc. Și nu doar că uită de unde au plecat, ci ajung să se comporte vulgar, atât prin vorbe cât și prin fapte. De parcă ei nu de acolo ar fi pornit, nu? Nu au urmat, oare, și ei același drum?!

   Să trecem mai departe. Știu că nu sună bine (nici ce spun și nici cuvântul "răutate" în sine; mai ales că îl folosesc atât de mult, nu?!), dar sunt atâtea lucruri care ar trebui spuse, încât, uneori, simt că nu voi avea destul timp și spațiu să spun tot ceea ce am pe suflet.
    Mulți ne întrebăm, la un moment dat din viață, "de ce trăim?", "care e scopul nostru pe Pământ?", "ce trebuie să facem?". Unii găsim răspunsurile potrivite, alții pur și simplu ne blocăm.
    Răutatea oamenilor nu are margini. Ajung să se gândească exasperant de mult la sine și să își dorească perfecțiunea de la ceilalți. Da, acea perfecțiune care, ei bine, nu prea există. Vor să fii la fel de frumos, inteligent, harnic, bun, muncitor și cu bani ca și ei; vor să fii slab, vor să fii înalt, vor să fii blond cu ochi albaștri, brunet cu ochi căprui, roșcată sau brunetă; vor să ai 90-60-90. Dar stați! Nu trebuie să fii nici prea gras, nici prea slab. Nici prea scund, nici prea înalt. Nici prea prost, nici prea deștept. Pe românește: nici prea prea, nici foarte foarte. Și aici am un semn de întrebare: De ce bărbații spun că nu le plac femeile slabe, dar se dau în vânt după ele și spun că nu vor să auda femei vorbind urât despre ele pentru că sunt frumoase și așa "pufoase", dar le evită în orice loc? Și de ce femeile spun că le plac bărbații frumoși, inteligenți, înalți când de fapt se urcă in primul BMW chiar dacă tipu' n-are doi dinți în gură, dar are o gramatică care numai a limbii noastre nu și abia dacă le ajung până la piept?

    Urăsc prefăcuții, urăsc invidioșii, egoiștii, inculții și lacomii. Urăsc prostia și pe cei care o "produc".
    Totuși, am început să cred și să fiu sigură că voi putea schimba ceva, dacă nu pentru o țară întreagă, măcar pentru comunitatea din care fac parte. Sper ca dacă nu copiii, măcar nepoții noștri să aibă vieți fericite, lipsite de griji și de probleme. Sper doar ca acum, după ce am prins aripi, să nu mă doboare și să mă arunce la pământ.
 
    Păstrați-vă speranța, credința, umanitatea și încercați. Încercați să schimbați. Nimeni nu a murit încercând să fie om.


Adelina M.

luni, 2 martie 2015

Cât să mai aștept?!


    Când eram mică vroiam să cresc mare. Și uite-așa a trecut timpul. Îmi doream să merg la grădiniță, la școală, la liceu... Povești.  Acum? Acum aștept două zile să vină weekend-ul și parcă ar trece o eternitate.

    Vreau și eu să simt cum e să fii apreciat, iubit, îmbrățișat cu dragoste, vreau să știu cum se simte un sărut, să roșesc la vorbe dulci șoptite prostește la ureche, să ascult și să fiu ascultată, înțeleasă, respectată. Vreau să mă plimb cu .el.-ul meu pe stradă ținându-ne de mână în văzul lumii, vreau să mă uit cu .el.-ul meu la comedii, la filme cu mașini sau de-alea romantice, să pot să plâng ca o proastă lângă el și el să mă strângă la pieptul său, să ma sărute ușor pe frunte și să nu mă judece.

    Vreau să ne jucăm, afară, pe calculator, să ne facem poze pentru nepoți, să ascultăm muzică în mașină și să îmi exersez talentul de afon înnăscut, să îi gătesc și să stăm o zi întreagă, să lenevim îmbrățișați de dimineață până seara. Să mergem împreună la Biserică și apoi la masă la ai mei. Și la ai lui. Vreau să ne plimbăm prin ploaie, să ieșim în oraș să ne poată bârfi vecinele din colțul străzii, vreau să fie al meu și eu a lui. Să văd, să învăț, să știu, să simt cum e să fii cu cineva. Atât.

     Și pot să aștept, că am credință-n Dumnezeu și vorba 'ceea: "speranța moare ultima". Dar vin vremuri grele, vine potop, foc, durere, dor, și-ncet încet încep să mor. Și cât să mai aștept?!


Adelina M.

duminică, 1 martie 2015

Un nou început


    Nu îmi doresc și nici nu mi-am propus să ajung "blogăreasă" sau cine știe ce mare scriitoare, dar acest blog este un început către ceva necunoscut. Adică, vreau să spun că nu prea știu în ce și de ce am intrat, dar cu siguranță trebuie să existe un motiv plauzibil pe undeva.
    Îmi place să scriu și scriu pentru mine și pentru oamenii din jurul meu. Știu că ceea ce voi începe să postez aici nu va fi chiar pe placul tuturor, dar îmi asum acest "risc".

     Astăzi e 1 Martie. Și da, este un nou început chiar dacă afară plouă și e urât. Pentru că următoarele 3 luni reprezintă pentru mine punctul de pornire, dar și îndeplinirea dorințelor.
    Așa se spune, că primăvara îndeplinește dorințele pe care ni le-am pus în noaptea dintre ani. Și dacă iarna nu a fost tocmai așa cum ne-am fi dorit, ghioceii ne vor schimba hainele, caracterul și viața în așa fel încât să ne putem bucura de soare, de căldură, de prezența lui Dumnezeu în viața noastră și ... de noi începuturi.
 
    Nu am pornit cu idei clare despre ce și cum voi face și nici nu îmi pun semne de întrebare, ci stau și aștept cuminte în banca mea. Știu că acest "1 Martie călător, îți aduce-un mărțișor" și încerc să am răbdare până la momentul potrivit.
 
    Deci nu disperați dacă până în 28 februarie nu vi s-au îndeplinit dorințele "alea 3", căci abia 1 martie e noul început.
    Fie ca acest anotimp călduț și drăgăstos să fie alături de noi toți, iar tata 2015 să se pună conștiincios pe treabă, căci așteptările noastre sunt mari și dorințele puternice.


Adelina M.