luni, 2 martie 2015

Cât să mai aștept?!


    Când eram mică vroiam să cresc mare. Și uite-așa a trecut timpul. Îmi doream să merg la grădiniță, la școală, la liceu... Povești.  Acum? Acum aștept două zile să vină weekend-ul și parcă ar trece o eternitate.

    Vreau și eu să simt cum e să fii apreciat, iubit, îmbrățișat cu dragoste, vreau să știu cum se simte un sărut, să roșesc la vorbe dulci șoptite prostește la ureche, să ascult și să fiu ascultată, înțeleasă, respectată. Vreau să mă plimb cu .el.-ul meu pe stradă ținându-ne de mână în văzul lumii, vreau să mă uit cu .el.-ul meu la comedii, la filme cu mașini sau de-alea romantice, să pot să plâng ca o proastă lângă el și el să mă strângă la pieptul său, să ma sărute ușor pe frunte și să nu mă judece.

    Vreau să ne jucăm, afară, pe calculator, să ne facem poze pentru nepoți, să ascultăm muzică în mașină și să îmi exersez talentul de afon înnăscut, să îi gătesc și să stăm o zi întreagă, să lenevim îmbrățișați de dimineață până seara. Să mergem împreună la Biserică și apoi la masă la ai mei. Și la ai lui. Vreau să ne plimbăm prin ploaie, să ieșim în oraș să ne poată bârfi vecinele din colțul străzii, vreau să fie al meu și eu a lui. Să văd, să învăț, să știu, să simt cum e să fii cu cineva. Atât.

     Și pot să aștept, că am credință-n Dumnezeu și vorba 'ceea: "speranța moare ultima". Dar vin vremuri grele, vine potop, foc, durere, dor, și-ncet încet încep să mor. Și cât să mai aștept?!


Adelina M.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu